Încheiem seria de articole „Vocile artiştilor” cu Mihaela Rus, absolventă a Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca, secţia Pictură – Pictură murală în 2004, care predă educaţie artistică copiilor de vârste mici, şi nu numai, de foarte mulţi ani. În cadrul proiectului Arta în Joacă a lucrat cu elevi de la Liceul Teoretic „Eugen Pora”.

Mihaela a ales să nu ne vorbească despre felul în care a afectat-o pandemia pentru că „ar fi fost doar văicăreli şi nimic pozitiv”. Şi-atunci am început o discuţie despre educaţia artistică în şcoală, cum se desfăşoară o oră de artă plastice, cum priveşte ea tutorialele şi rolul acestora în dezvoltarea copiilor. Elementele care fac ca o oră de educație artistică la clasă să fie una reușită sunt multiple, iar adesea acestea nu se pot regăsi atunci când se lucrează online. Iată ce ne-a spus Mihaela:

„Lucrul cu grupuri de copii într-un atelier de artă plastică – pictură, desen, colaj, bricolaj etc. – are multe etape care necesită atenţia şi implicarea profesorului. Fiecare presupune o altă tehnică de lucru, alte gesturi pe care trebuie să le învețe copiii, uneori de la zero. Dacă ne referim la pictură, e vorba de organizarea culorilor pe paletă, manevrarea, clătirea, ștergerea pensulelor, folosirea cârpei și a apei de clătit. Toate trebuiesc monitorizate atent de profesor. Altfel, în trei minute galbenul e verde, albul e roz, paharul s-a vărsat peste hârtie și pensula neclătită și neștearsă transformă totul într-o mizerie, frustrantă în primul rând pentru copil. Prin urmare, pentru ca intenția și imaginația lor să nu fie sabotată (prea tare) de neputința de a controla un număr mare de materiale, profesorul trebuie să circule într-una printre mese, în timp ce e ochi și urechi nu numai la comunicarea verbală, dar şi la cea nonverbală – gesturi, mimică şi aşa mai departe. O tăcere, un pufnit îi pot semnala că un copil e blocat, nemulțumit de ce a făcut, așa că trebuie să intervină imediat. Altora trebuie să le scoată lucrarea de sub nas pentru că au idei şi entuziasm cât pentru cinci lucrări şi, dacă nu le schimbă repede foaia, o să le picteze pe toate cinci una peste alta.

Pe urmă mai e atmosfera generală, dispoziţia grupului din ziua aceea – ceva ce se simte în primele minute din oră şi care cumva i se transmite profesorului şi îl inspiră să abordeze un mod sau altul de a vorbi despre acelaşi subiect. Mai e spiritul de atelier, mirosul de culori și lipici, dezordinea, taifasul vesel în timp ce se lucrează, cu comentarii din partea profesorilor şi a colegilor. Copiii povestesc ce s-a mai întâmplat la şcoală, comentează, critică sau lauda, află informaţii. Acesta este un lucru foarte important pentru marea majoritate. Dacă nu le place atmosfera nu mai vor să vină. Prin urmare, îndrumătorul de atelier trebuie sa fie mereu atent la tot: la materialele fiecăruia, la gesturi, la exprimarea verbală şi nonverbală, la atmosferă.

Eu, după 20 de ani de lucru cu copiii, mă descurc, ştiu să mă organizez şi să fiu conectată cu ei. Mi-am subțiat intuiția, şi Dumnezeu cel bun ştie că ai nevoie de o tonă la fiecare oră . Sigur, asta dacă îți pasă cu adevărat de copii.”

Ne-am obişnuit şi noi adulţii, dar şi copiii, ca atunci când nu ştim ceva, să căutăm pe Google, pe YouTube, pe tot felul de platforme. Găsim informaţie cu duiumul. Nouă, adulţilor, ne e uneori mai uşor să discernem care informaţii sunt corecte sau relevante. Însă chiar şi noi cădem adesea în capcane. Dar care sunt aceste capcane pentru copii? Tutorialele sunt la un clic distanţă şi sunt considerate modalităţi facile de învăţare. Însă sunt ele de ajuns?

„Unele tutoriale sunt foarte bune dacă vrei să înveți o tehnică de pictură – de exemplu să faci stropi cu pensula, să modelezi cu papier maché – sau teme de bricolaj etc. Sau, pur şi simplu, să-ţi petreci în mod plăcut, activ şi distractiv o oră, două. Dacă nu vrei neapărat şi educaţie artistică, e super OK. Problema apare când crezi că ajunge să faci ca în tutoriale pentru ca nivelul tău artistic să se ridice la nivelul produsului rezultat. E ca şi când ai face Mona Lisa prin metoda «painting by numbers».

Altă problemă ar fi alegerea tutorialelor. De multe ori copiii aleg ceva care e colorat strident, în culorile lor preferate de haine sau penare – violet, cyclam, roz. Sunt lucrări kitsch, dar copiilor le plac, uneori le sunt familiare din desenele animate. Deşi nu poţi elimina în totalitate kitschul la vârsta asta, eu totuşi n-aş alege acele tutoriale, iar evitarea unor anumite combinaţii de culori sau motive trebuie explicată temeinic. Când un tutorial devine foarte la modă într-o clasă, lucru care se întâmplă adesea, copiii devin interesaţi de el din alte motive decât propriul gust sau interes artistic şi emoţional, e nevoie din nou de cineva, ideal ar fi să fie profesorul de educaţie artistică, care să explice şi să ghideze.

Educaţia artistică şi dobândirea de deprinderi la pictură, de exemplu, dar e valabil în orice domeniu, se poate face doar pas cu pas, după o metoda coerentă, adaptată continuu la rezultatul pe care vezi că-l ai sau nu-l ai cu copiii. A înţeles? N-a înteles de ce facem una sau alta la oră? Tutorialele disponibile sunt în cele mai multe cazuri teme, exerciţii disparate, potrivite pentru niveluri diferite, şi alegerea nu e întotdeauna constructivă. De exemplu: copiii tind să aleagă ceva ce ştiu să facă. Dacă au fost dezamăgiţi la o temă de pictură, de cele mai multe ori din cauza materialelor de pictură prost alese (poate, în lipsa îndrumării corespunzătoare, au cumpărat acuarele de proastă calitate care nu colorează, pensule proaste sau nepotrivite, hârtie prea subţire sau n-au avut paletă de pictură etc.), sau n-au învăţat cum se folosesc aceste materialele, deci au cunoscut neputinţa şi eşecul, vor trage concluzia că nu le place pictura. Şi vor căuta doar teme de desen, vor prefera cariocile şi creioanele.

Dar ce mă supără cel mai tare la tutoriale e faptul ca totul pare foarte uşor de făcut, când de fapt pentru un copil e greu. Pare să fie posibil de făcut în 15 minute, dar celor mai mulţi le ia mult timp să amestece două culori, să decidă cum încep, să traseze un cerc sau o linie dreaptă… şi, daca mai au şi un adult nerăbdător prin preajma care se oferă «să-i ajute», în sensul că le iau pensula din mâna şi trasează cercul acela perfect sau li se uită copiilor peste umăr şi îi critică, le spun că au făcut o mâzgăleală: «uită-te şi tu cum trebuia să arate şi ce-ai făcut tu». Ăsta mi se pare un mare neajuns al tutorialelor. Nu e un dialog. Nu ai feedback în timp real. Copilul nu se poate autocorecta decât în litera temei respective, nu în duhul ei, dacă pot să spun aşa, ceea ce uneori e de-a dreptul ucigător de libertate, de creativitate, de libertate de exprimare prin gest după temperamentul şi sensibilitatea fiecăruia. Ceea ce de fapt încercăm să încurajam într-un atelier de pictură «live».”

Discuţia despre importanţa educaţiei artistice în şcoală, cu precădere la vârste mici, când nivelul de creativitate este crescut şi când se pot pune baze solide, este complexă şi cu siguranţă merită să curgă multă cerneală pe această temă. România nu este singura ţară în care, declarativ, arta şi cultura, în general, sunt considerate importante, aproape că le urcăm pe un piedestal. Însă când vine vorba să valorizăm orele de desen sau de muzică, să le alocăm timp şi resurse, nu mai stăm aşa de bine. Cum spuneam, se întâmplă şi la case mai mari. Laura Mack, artistă americană şi susţinătoare ferventă a educaţiei artistice în şcoală, a susţinut un discurs/pledoarie pe o care o puteţi asculta aici.

Noi, adulții (părinți, artiști, educatori, profesori), avem datoria de a ne folosi creativitatea pentru a găsi soluții inovatoare care să le asigure copiilor acces la cultură. Așa s-a născut, de exemplu, proiectul Arta în Joacă, care a crescut de la an la an. Anul școlar 2020-2021 este unul cu multe restricții, însă vom găsi căi de a le fi alături copiilor chiar și în aceste condiții speciale.