Vocile artiştilor – Partea II

„Pentru că am o casă a mea și nu plătesc chirie și, pe lângă asta, mă pot baza pe sprijinul financiar al familiei mele, îmi permit să vorbesc despre impactul emoțional și profesional al pandemiei ca și când clișeul acela că artiștii nu se gândesc la bani ar fi adevărat. Adevărul este că îmi permit câștigurile fluctuante ale unui artist independent și fragilitatea colaborărilor unui artist independent pentru că, în spatele meu, stă familia ca o plasă de siguranță.

Sunt printre norocoșii care au putut să continue să muncească și să își întrețină speranța că situația asta e suficient de temporară ca să ne putem reveni.

Ca dramaturg, munca mea nu ar fi trebuit să fie direct afectată de pandemie – ce altceva ai nevoie ca să scrii, dacă nu să stai acasă, fără tentații, fără ieșiri inutile? De oameni, de întâlniri, de discuții. Am avut norocul să fiu printre rezidenții Drama5 (o rezidență a Reactor de Creație și Experiment) de vara asta, așa că, în iunie, am avut și întâlnirile, chiar dacă mai mult pe zoom și pe afară, chiar dacă lecturile finale au fost în cerc restrâns și afară. Am lucrat de la distanță cu alte artiste (suroritatea Locomotive) pentru două expoziții, am scris proiecte împreună cu alți artiști (n-am luat, dar măcar am ocupat niște zile lucrând). În martie începuseră repetițiile cu un text scris de mine la MiniReactor – întâi s-au oprit pentru două-trei săptămâni, apoi pentru mai mult. Apoi s-a repetat puțin și cu restricții, în vară. Spectacolul nu e spectacol până când nu ajunge la publicul lui.

Acum, din septembrie, pare că reîncepe stagiunea – spectacole în aer liber, spectacole cu restricții în interior. De fapt, ce vedem acum, sunt încheieri de proiecte, nu un nou început – proiecte începute înainte de martie, finanțări care se află la final. În condițiile actuale, spațiile independente, nevoite să dea spectacole cu 10-20 de spectatori în sală (o treime sau mai puțin decât capacitatea), nu vor supraviețui. E nevoie de un sprijin consistent și consecvent al statului pentru ca noi toți să putem continua să scriem, să regizăm, să jucăm povești în care oamenii de astăzi să se recunoască.

În martie, în primele zile de criză, când dezinfectam toți tot prin case și scriam declarații pe propria răspundere sau făceam binging cu seriale, nu i-a lipsit nimănui mersul la teatru, la balet sau la muzeu. Unii au practicat muzeele virtuale și spectacolele ca pe niște virtuți. Eu bănuiesc că mai mult de groază decât de poftă. Ce ne-a lipsit tuturor au fost modalități de a da sens timpului, de a ne structura și a ne trăi zilele. Cei obișnuiți să se simtă mereu productivi și utili, să își folosească timpul eficient, au fost cei mai loviți de realizarea că, în afară de munca esențială a lucrătorilor în aprovizionare, curățenie și medicină, toți suntem dispensabili. Pe facebook am văzut cum oamenii din jurul meu s-au apucat să deseneze, să se filmeze cântând, să scrie despre cum se simt, să confecționeze păpușele, să danseze, să facă sport. Eu nu cred că era pentru că își descoperiseră vreun talent. Ci pentru că aceste activități, făcute mai bine sau mai prost, îi ajutau să simtă conturul timpului și al propriei persoane.

Nu e ciudat că învățământul românesc e dispus să arunce pe geam exact lucrurile spre care ne întoarcem când lumea din jurul nostru își pierde claritatea?”

„Cred ca le toţi ne-a fost şi ne este greu ! Asta e clar ! Numaʼ că de data asta chiar se potrivește mai bine zicala «La tăți ni greu, daʼ nu la fel !» Sau «La tăți ni greu , daʼ parcă la unii l-i mai greu!»

„Acuma nu aş vrea să mă plâng de starea artistului independent, că până la urmă e o alegere şi trebuie să ne-o asumăm! Eu mi-am dat demisia din teatrul de stat, eu am renunţat la un contract pe perioadă nedeterminată din care puteam ieşi la pensie… Eu am decis să îmi pun cunoştințele şi experienţa în învăţământ… educaţie…

DAR! Să fii şi artist din zona artelor spectacolului şi să desfăşori proiecte şi în învăţământ în această perioadă a fost imposibil! Tot timpul am avut mai multe proiecte în paralel, dacă pică unul, să rămân cu activitate şi cu sursă de venit. Ca pentru orice freelancer, sunt perioade foarte productive, perioade decente şi perioade nasoale de tot! Şi, din păcate, perioada asta nasoală prin care trecem cu toţii nu vrea sa ne dea nici un reper… şi asta cred că e cel mai greu. Până acum ştiam că lunile august şi ianuarie-februarie sunt luni moarte. Ştiam că în decembrie vine Moşul, spectacole corporate, evenimente, este activitate. Ştiam că în iunie e la fel. Ştiam când sunt Săptămânile Altfel în care urmează un turneu puternic cu spectacole de teatru de păpuşi şi ateliere în mai multe oraşe. Ştiam când şi ce urmează. Chiar dacă mai picau unele evenimente, apăreau altele…

Dar cel mai greu cred că este pentru mine în acest moment să accept că există marea posibilitate să nu îmi mai permit luxul de a rămâne independent… dacă nici la nivel administrativ nu e clar cu ce se mănâncă… de la cine să aşteptăm legislaţie care să aibă grijă şi de artiştii independenţi?! Mă tot deranjau părinţii mei care cu orice ocazie mă întreabă când am de gând să mă angajez, să am carte de muncă, eu de unde o să am pensie (nu văd că şi ei abia au o pensie decentă după 38 de ani de muncă) şi că pe mine nu de aia m-au trimis la facultate… şi mă gândeam că sigur, generaţia lor nu are de unde să ştie că joburile s-au schimbat mult şi că suntem o altă societate. Da, suntem, dar cred că, din păcate, încă locul artistului independent, locul lucrătorului cultural nu şi-a câştigat o poziţie onorabilă!”